pășesc afară din mine
pe aleile cu atei.
afară din captușeala-mi economic compartimentată
și cât mai departe de pretențiile supraponderale de la miezul nopții.
cât mai departe de senzația înțepătoare că sunt atât de greșită în felul meu,
atât de îngustă pe alocuri,
și indiscutabil decalată ca voltaj pentru orice fel de energii alternative.
pe ploaie alunec spre lumea erodată
a tot ce era cât pe ce să fiu
și toate epavele făpturilor în care n-am pășit încă mă strigă răgușite
pe nume de stele demult explodate,
și-ntind spre mine brațe
prevăzute cu strângeri la piept sufocante.
rostesc cadențat tot ce știu despre mine
din auzite
și îmi promit biserici construite în cinstea mea
din nu-știu-ce fonduri structurale.
ce chestie!
plouă.
uitasem cum uneori în ploaie mă simt scurtcircuit...
pășesc înapoi în mine
și mă găsesc încruntată,
așteptându-mă:
„nu mai veneai odată?! mi s-a făcut foame.”
*foto by Larchick
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu