cineva mi-a strigat iubirea pe nume si ea s-a intors brusc luxandu-mi o glezna.
am deschis ochii de prea multe ori clipind disperata ca s-ar putea sa fi plecat suparata ca iar am adormit inainte sa-i fie si ei somn.
dar e acolo, o vad in oglinda cum sta fata in fata cu ochii mei nedemachiati, abia deschisi, abia terminand de visat, zambind, aratand cu degetul si cu toate incheieturile spre o noua zi.
ramane, lasandu-se calcata de pasi prea repezi,
claxonata de toate tirurile pe autopilot,
impinsa de o duzina de degete ascutite spre seceta si arderi de soare
uitandu-se la mine mirata ca a ramas in umerii goi,
ca toate hainele i-au ars de la inima-n sus inainte sa realizez eu ca am palmele suficient de umede sa-i sting bataile-n plus.
cu atata abur, imi va ploua in curand peste iubire
si mi-e teama de potopul de pe trasaturile eipoate remodelate abrupt, poate de neidentificat prin gama mea de atingeri deshidratate,
sau poate prea radical schimbate pentru geometria mea de recunoasteri sub forma privirilor peste umar.
de o vreme ma tot intreb ce voi face cand voi simti imbratisarile ei umede,
cand ii voi simti tendinta de diluare,
cand ma voi ineca in repetate randuri incercand s-o traversez inot...
Oare ma voi lasa transformata si eu in potop?
