suflet esuat la mal

Si-a ars iluziile in mare

Si stancile i-au inecat si frica si regretul.

Cenusile s-au ridicat in vant

Si s-au lasat prabusite peste coastele salbaticite de-atatea nopti pustii.

Valuri demente si-au cantat refrenul cu numeroase agitatii,

Iar farul le privea cum naufragiaza suflete,

Cum le ingroapa intre scoici,

Cum se sfarama de stanci crapate de salturile fantomei lui sinucigase.

Balade celtice smulg scanduri de barci

Si le arunca in delirul abruptilor curenti

Zbantandu-se pe tanguire de vioara.

Doi cai smintiti se sting in vanturi

Innebuniti de el cel ratacit de pe-alta lume,

Se pierd in mangaieri de-apus,

In liberatea nisipurilor cuprinse de acizi.

Se vad in jumatati de lumina

Carari nezdrobite sub pasii nimanui,

Pentru ca fantoma nu-si poate adanci urmele pe zmocuri de iarba.

Se-aud octave inecate cu praf

Si ea zambeste asurzitor in noapte

Cand numai farul se izbeste de spectre adapostite in inima inca batand

A celei ce si-a ars iluziile in mare.

Iubirea lor se-ascunde prin trifoi

Cand razele ameninta sa se arunce asupra ei,

Iar stanca se mai crapa inca-o data

Sub prabusirea aceluiasi ratacitor.

rai in doi

Narcotice, ace şi gloanţe
Sunt răvăşite alături de-alte prafuri,
Subtil împachetate-n foi
În camera îngustă şi întunecată.
Cioburi de geam se-nşiră
Sub ochiul de fereastră afumată.
Doi adictivi stau singuri
Pe-o canapea murdară
Şi fiecare ţine-n mână câte o ţigară.
O pun din timp în timp,
În scrumieră să nu se ardă,
Când visele şi le-ntâlnesc.
Şi stau aşa fără de grai,
Şi simt cum e sa mori
Şi-un colţ de rai
E lumea viciilor lor.

ierarhii de savana

Apele m-au negat in loc sa ma inece
si mi-au ridicat in soare visele scufundate.
Jaguarul a scrutat desertul
si mi-a ocolit privirile.
Intelesese demult ca suntem la fel.

Trei vulturi m-au lasat sa tip
in urma zborului lor,
Sa ma cutremur, sa alunec,
sa ma plec in fata aripilor ce le lasasera in mine.

Am vrut sa-mi caut urmele-n noroi,
sa fiu sigur ca sunt,
Insa pamantul s-a cutremurat
si le-a zdrobit
inainte sa-mi pot aminti de mine cel de ieri.

Mi-am acoperit urechile de seceta
si hiena s-a apropiat.
Stia ca n-o aud
si mai stia...

Ce ape aveau sa mai inghita acum
zbaterea pasilor mei?
Ce lumi sa-mi mai absoarba
destinul smintit pe care l-a strans atata timp
in palma nisipul ?
Nu mi-am pus niciodata intrebarile potrivite
pentru ca tot ce asteptam erau raspunsuri.

Tacerea nu are raspuns,
are doar cantec
si dansuri ale caror coregrafii
aluneca-n prapastii
pentru ca eu sa le aud ecoul,
Pentru ca eu sa aflu cum sa respir,
Sa-mi amintesc ca stiu demult
cum sa-mi ridic visele-n soare,
Sa-mi amintesc ca stiu sa stau la pieptul elefantilor
care nu vor sa ma zdrobeasca,
Pe crestele adanci ale oceanului
ce nu vrea sa ma-nghita,
Cu mainile paralizate pe culmile muntilor albi
ce nu vor sa ma-nghete,

Surd la picioarele hienei

care stie ca numai eu nu stiu ca toti suntem la fel.

foto - Gregory Colbert

iubirea imposibila a metropolei cu noaptea

Plaja isi ridica degetele de nisip sa prinda albatrosi rataciti.
Aici nu aduc noroaiele miros de toamna.
Vantul smuceste toti nomazii ce-i afla pe tarmuri
Si ii indruma prin noapte
Spre Bizantul care se dilata
Sub priviri si glasuri amortite :
Auzi ? se prabuseste raiul peste noi !

Eu sunt occidental aici,
Sunt ploaia si frigul,
Eu sunt tot ceea ce-mi lipseste.
Aici totul isi uita rolul.
Uitarea copacilor fara frunze sta drept dovada.
Sofranul le-a intrat si lor in piele
Atunci, demult,
Cand briza a rostogolit aromele prin praf.

Cate tin minte baltile !
Daca-ar fi balti aici mi-ar spune tot ce stiu.
Si noptile invata pe de rost,
Oarbe, vibratiile lumii.
Poate o sa le-ntreb
De ce zumzetul ei se topeste in soaptele degerate ale vantului.

Pana s-apara spasmul metropolei
Vantul era harpa preferata a noptii.
Acum tanguierile lui zbuciuma doar saluri de satin pe culmi.
Istanbulul hipnotizeaza cu gandurie-i desirate intunericul
sfasiat de insomniacii supradozati cu muzici.
Ascultand marea respirand,
Noaptea imbata suflete cu flori de iasomie,
Cu dafin si fistic,
Cu menta si flori de vanilie
Smulse de pe Bosfor.

Percutia isi pulseaza ecoul
Izvorand alaturi de alte voci pagane.
Sufletele danseaza pana ce zorii incep sa sangereze ;
Flacari se zbat in umbre
Si chiar si acum
Orasul secerat de ape porneste valsul regretelor
Cu forta lui centrifuga,
Dorindu-si sa rimeze inca putin cu noaptea.

nedumeriri

Ma intrebam ce s-a intamplat cu creioanele colorate din sertar.
Ma intrebam pentru a doua oara daca jointurile te ajuta sa mori.
Ma intrebam de ce nu mai aud bine timpul. Sa fie oare de la ultrasunetele pe care mi le-am injectat ieri in sange ?
Ma intreb cate cartuse mi-ar trebui sa-mi gauresc trecutul.
Ma intreb de ce s-a nascut ea frumoasa.
Ma intreb de ce se evapora patimile.
Ma intreb unde se duc gandurile acide si de unde ma invadeaza.
Ma intreb cu ce timbru ar trebui sa tip sa cada frunzele mai repede.
Ce atitudine as putea adopta cand simt pasii absurdului calcandu-mi pe urme ? Nu vreau sa am urme absurde.
Ma intreb cum as putea schimba prezentul fara sa ma schimb si eu.
Ma intreb de ce nu as putea rasuci si eu clepsidrele.
Ma voi intreba maine ce e cu creioanele...

cu imprumut

De ce te grabesti sa ma saruti in zapezi din desert?

Nu poti saruta desertul cu ploaia.

Noi toti nu avem nevoie de inghet.

Si-atunci de ce te chinui sa degeri ?

De ce arunci in mine cu lacrimi letale -

Iluzii de vise de roua

Nu inteleg de ce ne spala ploile identic pe amandoi.

De ce nu fac diferente ?

De ce ne lasa mute vocile incremenite de briza

Inghitita de tundra lacrimilor prea concrete ?

Unde-ti sunt raspunsurile inganate de zbor ?

De salturi pe care nimeni nu ti le-ntelege...

Cat timp o sa inalt odai de temple

Cu rugaciunile uitate in soapte care nu mai razbat spre zei

Cu zidurile macinate de creta

Unde doar umbrele se mai aud in zbucium ?

Ti-am ghicit pasii dansati de curand printre dune

Si m-a durut ca tu calcai spre departari.

Raspund la strigari ratacite pe trepte

Si simt ca m-am strigat tot eu

Strigandu-te pe tine.

Raspunde

-mi ! Nu stiai

ca peste

zapezi

apusul

va arde

In zvarcoliri tribale,

Ca nu vei scapa nestins in cenusa,

Nedestramat de sfasierile-ofilirii ?

Voi sta si eu cea din granit pe langa ploaie,

Sa-mi sape rascoliri in inima pe care ti-am dat-o impumut,

Sa-mi semene inghet in sensurile mele atrofiate,

Sa fiu zapada ta intr-un sarut.

ruga unui Iuda

Iţi cer să-mi garantezi

Că voi vedea şi vântul

Şi umbrele

Şi sursa ce-mi produce gândul;

Că nu mă voi rostologi,

Greşind,

În ghimpi,

Ci în petalele

Ce-mi nasc cuvântul... sec.

Îţi cer să-mi spui

Ca lumea va uita,

Peste-o clepsidră scursă,

Trădarea mea.

Te rog să-mi laşi Uitarea,

Să-mi mistuie regretul,

Să imi arati cărarea,

Să pot privi secretul

În ochi;

Să cred că e al meu,

Că-l am,

Că sunt,

Că şi eu pot fi zeu.

schimbari de sens

Era aprilie
Şi îngeri au început să pice din cer,
În mare;
Chiar m-am gândit că El,
Nebunul,
Îşi face oridine-n sertare.
Dar n-au picat prea mulţi...
De fapt, doar unul.

Erai frumos,
Dar te concediase pentru moralitate,
Destul de şubredă
Făceai acum recurs
Pentru normalitate,
Cu fulgi împrăştiaţi pe jos.

La fel eram şi eu:
Şomeră,
Cu vicii.
Şi te-am poftit în lumea mea mizeră,
Păcatul ţi l-am injectat în sânge
În timp ce tu prestai... servicii.

Te-am dereglat:
Erai strălucitor,
Acum eşti mat
Din îngerul frumos ai devenit...
Un ticălos!
Bărbat.

El cel ubicuu

Gândeşte-te.

De ce-ar vrea El

Să îţi strivească libertatea?

Dintr-un exces de zel?

De ce ar vrea să-ţi zbuciume uitarea

Când ştie

Calamitatea

Ce te-ar robi?

Nu urî norii

Doar pentru că straturile lor pufoase

Îl feresc de privirile tale.

Nu sfida soarele

Doar pentru că îi camuflează scânteierea

De cristal.

Întreabă-te mai bine

Ce fel de vot universal

I-a acordat puterea?

Ce contracandidat a eşuat

In faţa lui?

Gândeşte-te!

Sau poate...

Nu a avut nevoie

De votul nimănui.

oricum e seara

Obişnuiam să te iubesc doar dimineaţa
Apoi lentilele îţi diluau ochii
Şi nu te mai iubeam
Până când nu te sileam să le sfărâmi.
Cioburile îi însângerau de fiecare dată
Pe ei, pe ochi.
În fiecare zi ştiai că o să doară
Rugina de pe pleoape.
Şi eu ştiam,
Insa pe mine
Nimic nu mă mai mişcă,
Nimicul nu mai doare.
Toţi polii se resping, mai ales Nordul,
Iar ritmul suna gol si neted
Pentru ca eu am deja praf pe inima.
Ştiai ca ştiu, dar nu-ţi păsa;
Nici mie... că te doare.
Ştiai c-aşa sunt eu
Şi eu ştiam ca ştii
Şi chiar dacă n-ai ştii
Ce-mi pasă?!
Oricum e seară...

si azi s-a mai nascut un cataclism

Miroase a regrete.

Regretele miros a rugină.

Rugina miroase a sânge.

Sângele miroase a păcat.

Păcatul miroase a neuitare.

Neuitarea miroase a conştiinţă.

Conştiinţa miroase a Dumnezeu,

iar El miroase a minciună.

Minciuna miroase a plăsmuire.

Plăsmuirea miroase a vină.

Vina miroase a ceaţă.

Ceaţa miroase a secrete.

Secretele miros a prafuri.

Prafurile miros a orgie.

Orgia miroase a relaţii.

Relaţiile miros a orgoliu.

Orgoliul miroase a caracter.

Caracterul miroase a moralitate.

Moralitatea miroase a relativ.

Relativul miroase a standard.

Standardul miroase a masă.

Masa miroase a a manipulare.

Manipularea miroase a putere.

Puterea miroase a financiar.

Financiarul miroase a superficialitate.

Superficialitatea miroase a lascivitate.

Lascivitatea miroase a femei uşoare.

Femeile uşoare miros a ieftin.

Ieftinul miroase a ghenă.

Ghena miroase a reciclabil.

Reciclabilul miroase a maculatură.

Maculatura miroase a copaci.

Copacii miros a oxigen.

Oxigenul miroase a soare.

Soarele miroase a explozie.

Explozia miroase a Apocalipsă.

Apocalipsa miroase a Maya.

Maya miros a oracol.

Oracolul miroase sfârşitul.

Sfârşitul miroase a necunoscut.

Necunoscutul miroase a mutaţii.

Mutaţiile miros a genetică.

Genetica miroase a grotesc.

Grotescul miroase a perversitate.

Perversitatea miroase a subliminal.

Subliminalul miroase a plictiseală.

Plictiseala miroase a lene.

Lenea miroase a omenire.

Omenirea miroase a fatalitate.

Fatalitatea miroase a mister.

Misterul miroase a iluzie.

Iluzia miroase a ideal.

Idealul miroase a REM (rapid eye movement).

REM-ul miroase a inconştinet.

Inconştientul miroase a infinit.

Infinitul miroase a ceară.

Ceara miroase a căldură.

Căldura miroase a foc.

Focul miroase a chin.

Chinul miroase a cotidian.

Cotidianul miroase a banalitate.

Banaliattea miroase a nepăsare.

Nepăsarea miroase a NOI.

NOI suntem inodori, dar suntem casanţi.

O să te sparg să-ţi calc pe cioburi

şi o să regret.

izbirea unui puls

Rostogoleşte-ţi penele-n avânt,
Doar nu e pentru prima oară
Când mori...
Miroase a secară?

Nu, e doar briza cuvintelor deşarte;
Doar nu e prima dată
Când spui neadevăr...
De ce-ai inima spartă?

O voi reasambla.
Doar nu de mine a fost sfărâmată
În palma?
Pe ce culmi te mai poartă?

Ce vise îţi atârnă-n gânduri?
Doar nu i-am spus
Să tacă
Să nu mai bată-n plus?

Ce inimă...
Doar ştie că o pot zdrobi
Din nou!
Şi ştie că te pot robi...

Se va prelinge pe podele
Iar tu, cel orb
Te vei întinde după ea
Ce inimă... de-ar fi inima mea...

Să facem schimb!
Doar nu ţi-e teamă
Că voi rămâne eu cu două
Iar tu neluat în seamă?

Ţine-o pe-a mea-n avans!
Doar ştii că n-am nevoie
Cu-adevarat de ea
E doar pentru colecţie.

uitari de metropola

Se presupune că evoluam în raţiune, dar este cert că ne degradăm în trăiri. Toleranţa a devenit moftul unui circar, care crede ca poate tine lumea-n palme .

Ca mersul pe sarma, totul depinde de echilibru. Totul tine de bratele larg deschise si nu poti pacalii parghiile naturii doar pentru ca te crezi acrobat. Nu poţi delimita polii, cum nu poţi separa apele de pamant cu o bucat de creta. De crezi atunci ca poti catapulta oameni in sfere bauite doar de tine? Esentele noastre sunt la fel de evidente ca redempţiunea unui Dumnezeu ales prin vot universal si nu poti pune etichete pe suflete, doar pentru ca iti par falimentare.

Blamarea e ca o bautură spirtoasă, ca o licoare fosforescentă pe care o poţi flamba uşor cu un cub de zahăr nerafinat, ca o ţigară de foi fără filtru pentru o aderenţă mai mare la feeling,insa nu are echilibru, iar acrobatul nu intelege ca degetul pe care-l atinteste ii va strica coreografia spectaculoasa.

***

“Aleluia!” strigă cerşetorul ce se credea cititor în nori şi alte d’astea cereşti, dar niciun gest din partea ei, nici măcar o tresărire, deşi omul “cenuşiu” (din cauza poluării şi lipsei duşului) ţipase exact în timpanele femeii care tocmai ajunsese în dreptul lui.

Nu-i păsa. Se gândea la fusta Kelvin Klein pe care şi-o cumpărase de curând şi regreta că nu şi-a pus-o. Cea pe care o purta îi strângea prea tare coapsele şi dacă făcea paşii prea mari (puţin mai mari decât cei de gheişă) se cuta în faţă (dar nimeni nu se mai uita la fustă cu asemenea picioare).

Bărbaţii..nici lor nu le păsa de “apocalipsa” ce va topi soarele, ei se gândeau la ea (o roşcată suplă înconjurata de farmecul lui Thierry Mugler). Chiar mirosea apocaliptic.

Oracolul se oprii o clipă şi apoi lovit ca de o premoniţie proaspătă continuă, de data asta cu relatări ceva mai particulare, păşind pe urmele ei:

- Ploaia fierbinte va topi păcatele odată cu ţipetele ce se vor ridica la cer! Bucăţi imense de gheaţă vor săgeta cerul roşiatic şi vor cădea deasupra capetelor voastre!! Copacii vor arde ca torţe în întâmpinarea haosului! Dumnezeule nu ne pedepsi!!!

Ea se întoarse şi îl privi dispreţuitor pregătindu-se să ceară ajutorul vreunui domn binevoitor în cazul în care cerşetorul nebun continua s-o urmărească. Mergea mai departe, grăbind pasul şi uitându-se din când în când în spate.

- Tu, blestemată, ţi-ai renegat Creatorul şi vei plăti pentru asta! Mai ai trei zile! Izbăveşte-te!!

Urmă o pauză, iar când se întoarse văzu omul de cârpe nemişcat.

- Tocul. Ai grijă la picioare să nu ţi le frângi!

Ce smintit! Continuă să mergă aproape uşurată că individul dubios nu o mai urma. Deodată însă tocul se rupse, iar ea pierzându-şi echilibrul căzu în genunchi pe asfaltul rigid ce-i răni picioarele delicate.

Un bărbat o ajută pe femeia senzuală să se ridice şi îi surprinse privirile mult prea îngrozite pentru o căzătură si o rană atât de superficială. O întrebă dacă se simte bine, dar nu primi nici un răspuns. Frumoasa doamnă îşi culese pantofii şi geanta de pe trotuar şi alergă desculţă ca urmărită de fatalitate, prin mulţimea precaută ce îi făcea loc.

Fusta stâmt mulată pe coapsele sale era acum ruptă pentru a putea fugi... Îşi ridică privirile disperate spre cer... norii aveau o culoare ciudată, însângerată, şi o ploaie parcă fierbinte se stârnise amestecându-se cu lacrimile ei. Era acum pregătită de toleranţă...

elixir

Voi, visători ce-aţi decăzut,
Cotidianul vă va fi fatal!
Nu e un abstract vis neplăcut
E doar banalul, devenit coşmar!

Morgana a plecat
Şi a luat cu ea tot setul de confuzii.
La chioşcul de ziare batranul depravat
E singurul care-şi mai vinde din iluzii.

De-atâta monoton
Şi umbrele vor dispera.
Se vor retrage toate-ntr-un cotlon
Sperând ca monotonul va seca.

Dar e prea întins,
Prea vast, prea mult, prea greu.
Întoarceţi-vă-n visul vostru stins
Ca somnambuli să fiţi mereu!

Tu, un artist prea viciat de realitate
Nu plânge de nocivele ispite!
Întoarce-te în libertate
La gândurile tale abstracte şi ciobite!

Şi n-o lăsa pe ea, cea limitată,
Să-ţi calce privirile-n picioare.
Prezice-i că toată constiinţa-i va fi moartă,
Că trupul ei vândut va “doare”.

Lacrimile ţi se sparg în pavaj
Si-n pumn ai demnitate şi venin
Mercurul se prelinge pe obraji
Otrava-ţi va salva esenţa de la chin.

cenzura visatorilor

Noaptea flauşată atrage dubios idioţii spre plăsmuiri şi vise. Fineţea de satin a umbrelor îi cucereşte pe cei extenuaţi de atâtea iluzii şi îi ameţeşte brutal printre obscuritate şi culoare, printre octavele hiperactive şi liniştea mult prea hilară.

Totuşi pragul fragil spre visare are de depăşit o cenzură, un pasaj de control strict; dar participanţii la efervescenţă nu sunt admişi pe bază de curriculum vitae. Au nevoie doar de naivitate, de inocenţa de a zâmbi, de orbirea de porţelan ce va străbate praful aproape infectat cu resurecţia de purpură.

Un paranoia ironic şi stupid oferă o şansă spre beatitudine fiecărui somnambul ce vrea să adere la libertate. Creatura în culori de zebră arată ca un mim ce-ar trebui să se reprofileze. Are o crudiatate în zâmbet ce-l trage mai mult spre-un clovn şi işi maschează cu efort răutatea strălucitoare şi mută, afişând o puritate de citrice, ca o bomboană din lichioruri amare.

Dincolo de barieră, în universul izotopilor de zahăr, se văd plutind mii de libelule fosforescente ca absintul, ce luminează bălţile, verzi şi ele, dar de un verde mai închis, prevestind o adâncime în care şi dorinţele se îneacă.

Ţigări de varză se împart între visătorii cântăreţi de jazz agăţaţi de saxofoanele cu ultrasunete. Doi hipioţi se uită cum cerul îşi impune luminile de led deasupra tuturor. E un bal mascat ad-hoc unde spectrele fac paradă de tatuaje şi hairstyle.

Întunericul se diluează însă repede, iar lumina ameninţă cu întreruperea intimităţii. Toţi visătorii visează că se trezesc, iar când se trezesc cred că visează în continuare, uitând de vise şi plăsmuiri. Oricum ideile pe care le concep în vis trebuie să redevină obscure.

M-am hotărât să nu exist nici eu

Am visat că existai,
Iar când credeam că m-am trezit,
Am auzit ecoul numelui tău
Strigat de-o umbră,
Un spectru ruginit de lacrimi,
Un fum distilat de iluzia din tine,
Ceea ce-a mai rămas din amalgamul
De vise sfărâmate,
Un gol delimitat de întuneric,
O formă fadă.
Suspine deşiram spre tine
Atingându-ţi zâmbetul.
Eu! Umbra!
Doar nu credeai că te-aş lăsa să nu exişti
Fără să hotărăsc să nu exist nici eu!

aripi lipsa

De ce-mi înmoi aripile în noroi ?
Îmi vor pica!
De ce laşi ghimpii
să mă sfâşie ?
Nu ştii cât doare ?
De ce-mi laşi inima
să tacă ?
Nu răguşise încă.
De ce nu-mi laşi sufletul inundat de atingeri ?
De ce nu laşi cenuşa
să-mi stingă zumzetul din gânduri ?
De ce nu laşi octavele
Să zguduie sărutul meu de ieri?
De ce-mi împingi cuvintele spre abis ?
De ce-mi laşi ochii orbiţi
În nisipurile mişcătoare ale bătăilor de inimă ?
Şi spaimele să-mi înflorească-n lacrimi ?
Liniştea ta îmi decapitează zborul...
Şi nu vroiam să zbor decât spre tine.

recviem

Îţi mişcai degetele pe bucăţile simetrice de fildeş câteodată lovindu-le violent, dar cu o graţie ce părea coregrafică, pentru ca mai apoi să le mângâi textura de parcă le-ai fi cerut iertare pentru bruscheţea cu care le tratasei cu câteva momente în urmă.
Perpetua mişcare articulată într-o refulare sălbatică de tăceri întrerupte zguduia orizonturile pătate de presiunea norilor ce ameninţă din nou cu prăbuşirea întregul cadru desprins dintr-un meridian prea tropic. Ploaia urma să gonească spre adâncuri păcatele acumulate de la ultima ploaie, mult prea recentă de altfel.
Urmând o astfel de teorie s-ar putea afirma că într-un asemnea context tropical păcatelor le era prohibită existenţa, şi totuşi nuanţele sunetelor sacadate de tristeţi indescifrabile căutau să-şi găsească un suflet pe care să-l cutremure, pe care să-l posede. Toate aceste sunete care nu au găsit calea spre uitare, purtau la limita tonurilor lor dorinţa pură de apartenenţă, de abandon şi inevitabil de contaminare a unei materii pe care s-o îmbete. Realizam că alcoolismul sunetelor atinsese cota de refuz pentru mine, dar fiind expusă unui asemenea proces cu caractere intens narcotice în repetate rânduri puteam fi deja considerata adictiv.

***

Trei orhidee primitive se ridicau pe vârfuri să fie în bătaia acordurilor, un trandafir solitar îşi acoperea spinii intimidat de inocenţa notelor emanate de atingerile tale, iar plangerile cerului se alăturaseră ritmic simfoniei.
Acordurile căpătaseră o complexitate care desconspira natura ta distinctă, iar mâinile ţi se mişcau atât de repede încât căpătau o aură decolorată pe margini – un păgân frumos parfumând aerul cu note demonic perfecte. Tristeţea lor răspâdea cenuşi ale flăcărilor ce mistuie esenţa ta glacială. Uşor aplecat asupra instrumentului sacru, făuritor de redempţiuni, privirea ta determina parcă unanim vibraţiile să-şi pulseze unda, iar ciocanele atent şlefuite ale căror izbiri generau scântei sonore, în loc să înmărmurească sub influenţa tandrelor apropieri de trăsăturile unui zeu imprevizibil, se agitau revelând omagiul perfect pentru frumuseţea sa.
Marmura braţelor sprijinea izbucniri tulburătoare, iar ochii tăi în care se oglindea amintirea nopţii, gravaţi de un creator prea talentat, susţineau arome sonore până la hotarul unde nu exista îngropare.
N-am auzit ploaia făgăduindu-ţi niciodată asemenea acompaniament iar ceaţa părea până nu demult indispusă să-şi ridice spectrele deasupra orchestratiei tale. Printre înghesuiala norilor mă aşteptam să văd în curând luna ce avea să-şi dedice toată lumina numai ţie.

***

Trupul meu pătruns de dureri incoştiente tremura în umbra vălului de sunete, iar lacrimi dese se reuneau cu picăturile de ploaie de parcă ar fi aşteptat dintotdeauna să izvorască acum în îmbrăţişări umede cu adevărata lor sursă. Ochii mei le împingeau rapid pentru că le răpeau concentrarea asupra ta, iar în secundele în care nu îţi priveam nemişcarea, îmi pierdeam sensul de a exista.
Nu puteam suporta presiunea unei alte frumuseţi ideale ce apasă pe rănile deja create, pe temeri răpite din obscuritatea minţii mele de alte perfecţiuni dezvoltate de multitudinea de zâmbete angelice, dureros de ireale, pe care ţi le-am contemplat de infinite ori.
Frumuseţea te izola chiar şi de mine, te cobora într-un rai în care eu cu imperfecţiunile mele nu aveam acces, nu puteam niciodată ajunge. Puteam doar să simt distranţa dintre noi sau să las sunetele să contrazică depărtările.
Mă mişcam involuntar spre tine, sperând că Morgana nu te va muta mai departe de mine, cu aceeaşi distanţă pe care o parcurgeam. Inima mi se oxidase, îmi simţeam frica în palme când te-am atins şi ţi-am recunoscut umerii tari sub degetele mele – doar te ştiu pe de rost.
Acordul s-a oprit într-un declin deloc abrupt, parcă stins sub atingerile mele, şi în locul îndoielilor existenţei tale perfecte s-au născut alte panici. De data asta nu ale mele.

***

Te-ai ridicat de pe taburetul clasic din faţa negrului pian sacru, acum mut, ce îşi găsea originile în pretenţiile Barocului, iar zâmbetul îţi surprinse ochii încălzindu-se în faţa inimii mele care uitase să mai bată.
Ploaia îşi împiedică apele să cadă, vântul îşi restrânse valurile uscate, cele trei orhidee îşi ţinură respiraţia. Intregul destin, conştiinţa universului apropiat suspina, reformulându-şi spaimele de a nu avea certitudinea că zeul palid şi rece îşi va relansa infinitul farmec curând.
Zâmbind, cu încă o expresie perfectă din colecţia ta, mulându-se pe acele trăsături ireal conturate, ai lăsat grădina sălbatică să se mistuie în aşteptări şi ofilire în faţa îmbrăţişării noastre.

ca tine

Azi mi s-au înecat toate iubirile în ploaie,

Iar vântul mi-a zguduit visele

Şi mi le-a lăsat epuizate

Prin praf.

Le-am găsit nud.

Se ofileau pe rădăcini de copac dezvelite.

Cine oare a vrut să le dezgroape ?

Copacul îşi prinde inimile de sufletul pământului,

Pământul nu-l trădează,

Nu-i lasă amintirile să se usuce.

Nu-i lasă lacrimile să se zbată inutile...

Ca tine !

Nu lasă liniştea să se aştearnă

Între straturile aspre de lemn.

Uitările copacului nu par să doară.

Dar dacă...

Inimile copacului se ridicau spre cer ?!

Încearcă să se smulgă,

În şoapte surde îşi ridică câte-o frunză

Catapultând-o cu plecăciuni dureroase

Să se agaţe de rai !

Nu ştie că cerul e ca tine... şi nu ascultă muzici mute,

Iar frunzele cad înapoi,

Răni reci ale iubirii,

Înecate-n ploaie.

mocnire

Te voi urî,
pentru că mă arzi...
Imaginea ta mi se va dezgheţa de pe retină
Şi se va prelinge dureros
printre obsesii.
După ce şoaptele tale
nu-mi vor mai tremura în palmă,
voi înceta să-ţi aud urmele paşilor.
Uitarea-mi va deforma gândurile,
apoi voi termina de scrijelit regrete
şi voi lăsa pustiul aşternut
peste lipsa ta.
Te va urî şi el
pentru că nu ai mai lăsat nimic din mine...
nears.

ce somnifer e marea!

Mi-e somn.

Când ai spus că marea o să-mi atingă palmele

nu m-am gândit

că lumea se va roti

doar ca să simt eu nisipul.

Nu mi-ai spus că o să vreau

să văd soarele ridicându-se

din fiecare orizont lichid.

Nu mi-ai spus că orice baltă-mi va părea mare,

doar mai mică.

Şi balta e un fel de ţărm

în care tremură apusuri ;

mai tulbure,

mai fără nisipuri.

Acum insomnia a trecut

şi nu mai vreau apusuri,

sau răsărituri ipocrite.

Vreau doar fum şi noapte,

mai ales fum.

Toţi porii tânjesc după metamorfoze ireversibile,

după arome şi repaos.

Mi-e somn...

oprindu-ma sa imi adulmec consistenta

Sa-ti spun cum sunt. Eu sunt... de parca ar conta ca sunt. Conteaza numai ce, si cat.
Sunt fumul mult prea imbibat de menta de pe furtunul mult prea ferit de lumina, poate-o senzatie prea dubiosa, chiar si pentru cei carora le place shisha, un ras care si-a ridicat prea mult urechile ciufulite in vanturile nisipurilor fierbinti.
De ce am eu miros intepator? Pentru ca prea mult timp am fost lipsita de adulmecari, pentru ca ploile nu vor sa-mi spele aroma, iar cenusa mi-e intacta... ei toti au uitat sa-si aminteasca sa mi-o imprastie.
Cand zic Eu, visez norii acidulandu-se zgomotos si imi cresc pene. Nu pot sa zbor, dar stiu... si-astept sa port in loc de pene, aripi, sa pot trisa abandonand ce sunt de fapt.
Am ochii plini de slalom printre adevaruri, imi pot vedea in ei defectul, iar colectia de zambete puse la pastrare pentru vremuri de seceta adie a oboseala.
E prea tarziu, inaltul prea inalt, iar prea timida mea tacere in oglinda se clatina, prea mult dilatata, asa ca momentan voi inceta sa fiu.

amalgam de seceta

Căldura gălbuie
Tulbură orizontul oranj,
Iar ploaia turcoaz
Se-ascunde după îngeri transparenţi.
Întunericul albastru
O să umbrească
Toţi oamenii verzi de zăpuseală
Ce văd pe străzi şobolani siclam.
La noapte – o noapte albă –
Urmată mai apoi de zile negre
Când soarele o să lumineze gri,
Iar cerul roşu şi fierbinte
Va ţese stelele fosforescente
Pe bolta lui kaki,
Te voi găsi îmbracată într-o cămaşă în carouri
Şi pantaloni în dungi
Şi totul va fi roz.