au fost multe zâmbete de soiul ăsta...
îl vedeam încruntându-se sub povara lor.
îl vedeam scuturându-se de ele...
iar la sfârșitul zilei îl vedeam împachetându-le în teancuri înalte cât să nu se vadă de după fotoliu;
cât să fie mai ușor de uitat că le-am zâmbit.
când nu îl iubeam până la capăt
făceam întâmplător un chec cu vișine să miroasă în casă a cuplu fericit.
își permitea atunci să intre încălțat chiar și pe covorul albastru luat din Bangkok de un prieten comun.
știa că noaptea târziu mă gândesc cum o să-l împărțim în caz de ceva...
vroia să știu și eu că mi-l va da mie. murdar.
când nu îl iubeam până la capăt
încercam să vindec asta cu aspirină și comprese cu apă rece.
le ținea pe frunte suficient cât să poată susține în mod credibil că nu-l mai doare.
că uite, i-a trecut..
iar eu mă prefăceam că sunt de acord și stingeam veioza.
de cele mai multe ori însă, când nu îl iubeam până la capăt ieșeam grabită pe strada aia cea mai întunecată din aripa de vest a orașului să las și restul de iubire pentru el acolo, într-un gang.
pleca lăsând în urmă numai țăndări.
și după o lună.. sau mai mult.. se întorcea.
să îl iubesc din nou până la capăt..
