ce faci, pleci?

Cand ai sa pleci o sa-ti construiesc templu.

Si statui in toate colturile unde nu ajunge soarele.

Cand ai sa pleci o sa vin dupa tine pana la limita inferioara a primei amenintari de mangaiere.

Cel mai probabil o sa-ti dizloc umbrele de pe scaunul din bucatarie si o sa le plantez strategic pe toate cu fata spre mine, sa vada vecinii.

Cand ai sa pleci o sa incerc sa te dezgrop in fiecare dintre ei, si o sa-i las asa scotociti sa simta cum e pentru mine sa nu fie tu.

Cand ai sa pleci o sa gasessc nisip in asternuturi si o sa simt nevoia sa ma scutur mereu de toate atingerile.

Cand ai sa pleci o sa le spun ca eu nu te-am vazut plecand de fapt, ca poate doar ai iesit pe balconul din care se vede marea si-o briza te-a smuls de-acolo cu promisiunea sa te aduca inapoi, pana la primul gong de pendula.
Ei oricum nu stiu ca pendula noastra a stat..
Eventual o sa umplu camera cu foi veline, cearsafuri patate cu dulceata de cirese, carti citite de cel putin doua ori si alte nimicuri si o sa demostrez elaborat ca oricum nu mai aveai loc.

Cand ai sa pleci o sa mor si o sa ma nasc alta..

si mai cumplita,

mai densa, mai acrobatica, mult mai feroce

si o sa ma gandesc de fiecare data, pe cealalta margine a patului, cum sa fac sa plec..

sunt mai mult tu decat eu

Sunt visatoarea costisitoare a universului tau.

Pana cand? Pana unde?

Nicio constelatie nu poate stii,

Nicio cafea nu poate contura raspunsuri astrologice pe margine de ceasca, nici chiar acolo unde nu e ruj..

Sunt catalizata in zeci de intentii agatate intre tamplele tale ce zvacnesc atent.. sa nu ma striveasca,

Sa nu imi toceasca balansul, dar sa nu pot ricosa peste marja de eroare a portiunii tale de teren sacru pe care eu voi ramane mereu desculta..

Sunt surplusul de intuneric al tuturor noptilor in care nu ai consumat suficient din mine ca sa adormi; si-atunci te las sa-ti faci de lucru privind cum ochii mei clipesc inchisi peste filmul intregii zile,  simtindu-ma ca o mama denaturata pentru ca stiu ca o sa vezi derulandu-se doar cadrele cu noi fericiti.

Sunt zgomot de roti franate pierdut in clocotul nestamparat de sarutari dinaintea micului dejun.

Pentru ca pe inima goala iubirea are alt gust.. de mare.. aproape la fel de sarata si asurzitoare, lipsita de viciul de a se opri din cand in cand pentru a-si umezi buzele.

Sunt orasul hipnotic care te imbata in fiecare seara cu umbre de rasete din ce in ce mai tinere, nedormite niciodata de-ajuns, cu tempo de tocuri avand echilibrul constant amentintat de forte neunoscute ale asfaltului deformat; orasul care-ti deregleaza mereu respiratia ritmica si-ti tine ratiunea ostatica pana la prima cursa de metrou.

Sunt o armata de soldati de fier, forjata pe liniile proeminente care-ti camufleaza neinspirat venele bratelor atunci cand te gandesti de doua ori pe ce paralela a trupului meu sa-ti incepi asediul.

Asta desi stii pe de rost ca m-am predat deja.

Sunt secundarul unui ceas care indica toate momentele noastre de sincron si pentru asta e ori prea in urma ori prea inainte.

Sunt  maslina din martiniul tau de maine de la pranz, din care probabil o sa vrei sa musti..

Sunt jumatate din tine sau mai mult..

iar fara tine.. sunt rest..

fericiti cei straini de mine

Cat esti de strain de perfectiunea chemarilor mele aromate,

Cat de strain de imposibilitatea de a evada din ecoul suav al ciocnirilor de emotii

Prea debusolate sa declare toate in cor refuzul de a ma degusta,

De statutul de consumator al dezmierdarilor dozate in exces doar pentru placerea de a te vedea zbatandu-te ulterior intre asteptari,

De toate convertirile mele in stari alunecoase, prea sacadate pentru garantiile tale mentale, pentru amurgul monogamiei pe care ai fi nevoit s-o protejezi in palma;

 Departe de orice rutina dislocata prin smulgere de toate noptile care m-ar tenta la jocuri de culise,

De oboseala, de zbuciumul renuntarii la tot ce sunt eu, asa.. salbatic condimentata…

De alergiile la amintirile despre mine, din motiv ca sunt prea polenizate peste tot trecutul care conteaza, prea aspre, violente sau adanci…

Cat de strain esti de stadiul in care ai ajunge sa diferentiezi mirosul ojei mele de alte mirosuri de oja…

arca lui Noe

cineva mi-a strigat iubirea pe nume si ea s-a intors brusc luxandu-mi o glezna.
am deschis ochii de prea multe ori clipind disperata ca s-ar putea sa fi plecat suparata ca iar am adormit inainte sa-i fie si ei somn.
dar e acolo, o vad in oglinda cum sta fata in fata cu ochii mei nedemachiati, abia deschisi, abia terminand de visat, zambind, aratand cu degetul si cu toate incheieturile spre o noua zi. 
ramane, lasandu-se calcata de pasi prea repezi,
claxonata de toate tirurile pe autopilot,
impinsa de o duzina de degete ascutite spre seceta si arderi de soare
uitandu-se la mine mirata ca a ramas in umerii goi,
ca toate hainele i-au ars de la inima-n sus inainte sa realizez eu ca am palmele suficient de umede sa-i sting bataile-n plus.
cu atata abur, imi va ploua in curand peste iubire
si mi-e teama de potopul de pe trasaturile ei
poate remodelate abrupt, poate de neidentificat prin gama mea de atingeri deshidratate,
sau poate prea radical schimbate pentru geometria mea de recunoasteri sub forma privirilor peste umar.
de o vreme ma tot intreb ce voi face cand voi simti imbratisarile ei umede,
cand ii voi simti tendinta de diluare,
cand ma voi ineca in repetate randuri incercand s-o traversez inot...
Oare ma voi lasa transformata si eu in potop?