pretul nemuririi mele

Daca imi asez corect palma peste un ochi, cu celalalt pot vedea tot ce nu ma lasi sa vad cu amandoi.
Iti vad admiratia, foamea,
si toate cruzimile.. pe rand
in ierahia lor confectionata special pentru mine.

Daca ma concentrez pe soaptele tale de ieri pot ghici de cate ori pe zi ma privesti ca pe o paine feliata,
de cate ori pe zi sunt in pericol..
si ma intreb ce ti-am facut sa ai nevoie de-atata banda adeziva sub pat?!

Daca imi verific atent casuta vocala ajung la concluzia ca lumea ta perfecta as fi eu luata-n leasing
si asezata bibelou undeva unde celelalte nu pot calca,
de unde sa aud insa tigarile lor aprinse
si praful asternandu-se pe mainile mele sudate la spate.

Daca masor distanta dintre noi pe tot parcursul noptii si-apoi fac o medie realizez de ce tolerez sa-mi jerfesti atatea minciuni pe altarul meu de iubiri inca neabreviate:
fara asemenea ofrande n-as mai fi niciun fel de zeita!

machiajul dintre flambari

Am ars din nou cu viteza de infuzie a ceaiului la plic,

Mai repede ca goana a doua picaturi de mercur pe o podea de fildes: amandoua satule sa se mai tina in brate,

Mai repede ca un semafor aproape rosu..

 

Am ars la prima intersectie la care ne-am contrazis despre miazazi,

Si inainte sa sesizez ca alunecarile prosopului dupa iesirea din dus nu erau simple coincidente.

Am ars si am ramas din nou doar crater.

Noroc cu fondul de ten..

Cum altfel te-as putea ierta ca ma folosesti pe post de chibrit?

eu pot anticipa

Amandoi stim ca imbratisarea noastra ar arata ca un om care se ineaca. Ar fi privita ca un atentat la doborarea unor cladiri corporatiste de sticla (gemene sau nu);

In orice caz, soferii de taxi s-ar uita urat cel putin la mine.

Amandoi stim ca ne putem vedea doar daca tinem ochii inchisi. Sau daca inchidem ochii altora. Si cand nici asta nu va mai fi suficient atunci unul dintre noi nu va mai putea clipi la fel de natural pentru mult timp.

Curand, cand nu va mai fi de ajuns, te vor deranja pana si picaturile din parul meu ud pe parchet, rezonanta zambetelor mele izbite de pereti sau poate… ce stiu eu, forma calcaielor.

Amandoi stim ca nu tanjim decat la ocazia sa ne anulam unul altuia iluziile. Sau macar tu mie..

Intindem mainile pana la extema lor elastica, dupa un schimb illicit de pacate, pentru ca mai apoi sa ne intrebam de unde regretele din palma.

De parca n-ar fi de ajuns, stim inclusiv ca totul s-ar termina cu o vizita la Ikea. Pentru ca vei avea nevoie de perne care sa nu fi absorbit atatea dupamiezi  in care tu te lasai de fumat ca sa savurezi mirosul meu de planete…

Si.. ar mai fi un motiv. 

Poate cel mai bun dintre toate:

marea in care eu sunt deja inecata.

antecedente

ma privesti ca si cand un sarut iti astupa gura.
al cui?
de parca nu-ti amintesti de revoltele fierbinti sustinute in noapte cand noi tocmai ce am fost inamici , aliati, si toate-odata, apoi iar inamici, apoi iar aliati apoi... de parca inca te gandesti pe ce pozitii am sfarsit. credeam ca fericiti..
te pasioneaza brusc zgomotul rotilor de tramvai, pe care le asculti cu interesul cu care ascultai odata simfonia blugilor mei in contact cu urmele de atingeri de pe coapse; acea inclinare a capului care dadea semnalul ca nu te-ai saturat de dezbracari.
nu te impotrivesti cand sesizarile mele neexprimate ma cara pe brate de piatra spre febra zvapaiata a milioanelor de dubii in care tu esti, sau, dupa caz, nu esti al meu, ma mai iubesti, nu ma iubesti, nu m-ai iubit, ma minti, nu mai vii..  

si cand incep sa ma salbaticesc de-atatea spaime, imi spanzuri toate panicile cu alt sarut.
mereu al meu, mereu pecetluind setea de altele.
mereu promit ca n-o sa-l uit pe ultimul ca sa-l pot recunoaste si compara cu ce voi gasi pe buzele tale maine!

ce faci, pleci?

Cand ai sa pleci o sa-ti construiesc templu.

Si statui in toate colturile unde nu ajunge soarele.

Cand ai sa pleci o sa vin dupa tine pana la limita inferioara a primei amenintari de mangaiere.

Cel mai probabil o sa-ti dizloc umbrele de pe scaunul din bucatarie si o sa le plantez strategic pe toate cu fata spre mine, sa vada vecinii.

Cand ai sa pleci o sa incerc sa te dezgrop in fiecare dintre ei, si o sa-i las asa scotociti sa simta cum e pentru mine sa nu fie tu.

Cand ai sa pleci o sa gasessc nisip in asternuturi si o sa simt nevoia sa ma scutur mereu de toate atingerile.

Cand ai sa pleci o sa le spun ca eu nu te-am vazut plecand de fapt, ca poate doar ai iesit pe balconul din care se vede marea si-o briza te-a smuls de-acolo cu promisiunea sa te aduca inapoi, pana la primul gong de pendula.
Ei oricum nu stiu ca pendula noastra a stat..
Eventual o sa umplu camera cu foi veline, cearsafuri patate cu dulceata de cirese, carti citite de cel putin doua ori si alte nimicuri si o sa demostrez elaborat ca oricum nu mai aveai loc.

Cand ai sa pleci o sa mor si o sa ma nasc alta..

si mai cumplita,

mai densa, mai acrobatica, mult mai feroce

si o sa ma gandesc de fiecare data, pe cealalta margine a patului, cum sa fac sa plec..

sunt mai mult tu decat eu

Sunt visatoarea costisitoare a universului tau.

Pana cand? Pana unde?

Nicio constelatie nu poate stii,

Nicio cafea nu poate contura raspunsuri astrologice pe margine de ceasca, nici chiar acolo unde nu e ruj..

Sunt catalizata in zeci de intentii agatate intre tamplele tale ce zvacnesc atent.. sa nu ma striveasca,

Sa nu imi toceasca balansul, dar sa nu pot ricosa peste marja de eroare a portiunii tale de teren sacru pe care eu voi ramane mereu desculta..

Sunt surplusul de intuneric al tuturor noptilor in care nu ai consumat suficient din mine ca sa adormi; si-atunci te las sa-ti faci de lucru privind cum ochii mei clipesc inchisi peste filmul intregii zile,  simtindu-ma ca o mama denaturata pentru ca stiu ca o sa vezi derulandu-se doar cadrele cu noi fericiti.

Sunt zgomot de roti franate pierdut in clocotul nestamparat de sarutari dinaintea micului dejun.

Pentru ca pe inima goala iubirea are alt gust.. de mare.. aproape la fel de sarata si asurzitoare, lipsita de viciul de a se opri din cand in cand pentru a-si umezi buzele.

Sunt orasul hipnotic care te imbata in fiecare seara cu umbre de rasete din ce in ce mai tinere, nedormite niciodata de-ajuns, cu tempo de tocuri avand echilibrul constant amentintat de forte neunoscute ale asfaltului deformat; orasul care-ti deregleaza mereu respiratia ritmica si-ti tine ratiunea ostatica pana la prima cursa de metrou.

Sunt o armata de soldati de fier, forjata pe liniile proeminente care-ti camufleaza neinspirat venele bratelor atunci cand te gandesti de doua ori pe ce paralela a trupului meu sa-ti incepi asediul.

Asta desi stii pe de rost ca m-am predat deja.

Sunt secundarul unui ceas care indica toate momentele noastre de sincron si pentru asta e ori prea in urma ori prea inainte.

Sunt  maslina din martiniul tau de maine de la pranz, din care probabil o sa vrei sa musti..

Sunt jumatate din tine sau mai mult..

iar fara tine.. sunt rest..

fericiti cei straini de mine

Cat esti de strain de perfectiunea chemarilor mele aromate,

Cat de strain de imposibilitatea de a evada din ecoul suav al ciocnirilor de emotii

Prea debusolate sa declare toate in cor refuzul de a ma degusta,

De statutul de consumator al dezmierdarilor dozate in exces doar pentru placerea de a te vedea zbatandu-te ulterior intre asteptari,

De toate convertirile mele in stari alunecoase, prea sacadate pentru garantiile tale mentale, pentru amurgul monogamiei pe care ai fi nevoit s-o protejezi in palma;

 Departe de orice rutina dislocata prin smulgere de toate noptile care m-ar tenta la jocuri de culise,

De oboseala, de zbuciumul renuntarii la tot ce sunt eu, asa.. salbatic condimentata…

De alergiile la amintirile despre mine, din motiv ca sunt prea polenizate peste tot trecutul care conteaza, prea aspre, violente sau adanci…

Cat de strain esti de stadiul in care ai ajunge sa diferentiezi mirosul ojei mele de alte mirosuri de oja…