e stramt aici, dar ai unde sa-ti pierzi mintile. (M. Sorescu)

defecte de cromatica

Azi mi-am povestit despre mine
si-am incercat sa-mi amintesc ziua in care m-am cunoscut cu adevarat,
in care mi-am dat seama ce colectionez,
ce anume imi omoara, pe rand, simturile,
ce caut, ce ofer,
ce doare?
cum ma indepartez,
cum tremur, cum ma rasucesc,
si cat iubesc... daca (?!)

Colectionez trairi, ascund ce pot,
mor doar in fata cuvintelor ce ma ghicesc cu adevarat,
caut orice altceva,
ofer ce-mi scapa,
ma dor intoarcerile cu spatele,
si ma strecor nesesizata atrunci cand atipesti.
Ma zbat intre mai multe versiuni ale aceluiasi fel de a fi,
iar spre tine ma intorc mereu pe partea dreapta pentru ca ochiul meu stang e mult prea daltonist sa observe ca pot iubi...

imi pare rau, nu am bluetooth!

eu pot comite omorul senzatiilor tale de sentiment.
le pot sfasia chiar si in timp ce ma privesti,
in timp ce pretinzi ca ma asculti,
in timp ce memorezi diferentele intre felurile in care tac.
le pot ascunde sa nu le mai gasesti.
pot face ca toate parfumurile mele sa nu-ti mai zgarie concentrarile,
sa nu se mai infiga verticale si salbatice pe muchii de gand,
eu pot zdrobi pe rand toate incercarile tale de traiectorii catre mine
si iti pot face pulsul sa se abtina din zbateri smintite la jumatati de noapte...
dar de ce as asculta taceri nemeritate?
de ce as accepta sa invat estomparile sunetului unor pasi care pleaca?
de ce mi-as impiedica frisoanele in departari tacute, cand nici macar nu am bluetooth?

cand ti-am vorbit despre vant

ti-am observat teama patologica de a nu te putea abtine sa nu pleci,
si gandurile flagrante de a vrea sa ramai.
Cand mi-a intors spatele, ti-ai agatat strident umbra in lumini proiectate spre mine, fortand-o sa ma priveasca fix in ochi.
Dar umbra ta nu ma putea iubi...
nu auzea discutiile noastre despre vant.

viata ca supefiant (III)

Acum nu te mai pot forta sa iti respiri diminetile prin mine,
nu te mai pot convinge sa-ti ratacesti ideile de evadare printre culorile tacute din cearsaf,
nu-ti mai pot demonta, cu senzualitati recunoscute doar de tine, revoltele primitive de claustrat in dependenta fata de aerodinamica gleznelor mele.
Mi-ai zis ca te ineci cu stridenta vaporilor de mister ce inca nu ii las evaporati din palma,
ca ti-ai mototolit toate imunitatile in fata capriciilor mele,
te-am perforat, injectandu-ti portii din mine intre soapte,
ti-am decalat placerile dupa tiparul geometric al atingerilor mele,
te-am impotmolit, te-am incendiat, te-am sufocat hipnotic in refuzul de a zambi numai pentru tine...
Acum nu te mai pot forta sa ma respiri la fiecare crepuscul,
nu-ti mai pot fi supradoza.

viata ca stupefiant (II)

Ma gandeam poate...
Stii, cand te-am sedat prima data cu minciuni
parul a inceput sa-mi miroase a mar si scortisoara,
iar ochii tai au devenit oceanici.
Am vazut in ei cum numai tu ma vezi
si am ales sa par,
sa tac,
sa te las sa ma interpretezi asa, orb...
sa aud in tine zguduindu-se replici ale adevaratelor mele frisoane ce se izbesc de zambet,
sa te las sa ma estompezi cu ecourile acvatice din ochi.
Ieri ma gandeam ca poate...
poate-ai putea sa ma iubesti si halucinogena,
defecta; stangace; partiala!
spre-exemplu doar mainile!
Poate-ai putea iubi o treime din mine!!
... sau... poate nu...

viata ca supefiant (I)

Am rupt din radacini visele ierburilor ascunse in tigara
si brusc a trebuit sa-mi explic lumea ca dupa supradoza:
lumea fara tine legat la ochi sau imobilizat intr-un hohot de prafuri,
lumea de placeri identice ca gust;
sa imi explic aspectele patologice din privirile tale
radical ratacite in ceea ce obisnuiam sa mint ca sunt.
Ma cheama Z sau, ca sa-ti sune cunoscut: narcoticul inertiilor tale...