ierarhii de savana

Apele m-au negat in loc sa ma inece
si mi-au ridicat in soare visele scufundate.
Jaguarul a scrutat desertul
si mi-a ocolit privirile.
Intelesese demult ca suntem la fel.

Trei vulturi m-au lasat sa tip
in urma zborului lor,
Sa ma cutremur, sa alunec,
sa ma plec in fata aripilor ce le lasasera in mine.

Am vrut sa-mi caut urmele-n noroi,
sa fiu sigur ca sunt,
Insa pamantul s-a cutremurat
si le-a zdrobit
inainte sa-mi pot aminti de mine cel de ieri.

Mi-am acoperit urechile de seceta
si hiena s-a apropiat.
Stia ca n-o aud
si mai stia...

Ce ape aveau sa mai inghita acum
zbaterea pasilor mei?
Ce lumi sa-mi mai absoarba
destinul smintit pe care l-a strans atata timp
in palma nisipul ?
Nu mi-am pus niciodata intrebarile potrivite
pentru ca tot ce asteptam erau raspunsuri.

Tacerea nu are raspuns,
are doar cantec
si dansuri ale caror coregrafii
aluneca-n prapastii
pentru ca eu sa le aud ecoul,
Pentru ca eu sa aflu cum sa respir,
Sa-mi amintesc ca stiu demult
cum sa-mi ridic visele-n soare,
Sa-mi amintesc ca stiu sa stau la pieptul elefantilor
care nu vor sa ma zdrobeasca,
Pe crestele adanci ale oceanului
ce nu vrea sa ma-nghita,
Cu mainile paralizate pe culmile muntilor albi
ce nu vor sa ma-nghete,

Surd la picioarele hienei

care stie ca numai eu nu stiu ca toti suntem la fel.

foto - Gregory Colbert