recviem

Îţi mişcai degetele pe bucăţile simetrice de fildeş câteodată lovindu-le violent, dar cu o graţie ce părea coregrafică, pentru ca mai apoi să le mângâi textura de parcă le-ai fi cerut iertare pentru bruscheţea cu care le tratasei cu câteva momente în urmă.
Perpetua mişcare articulată într-o refulare sălbatică de tăceri întrerupte zguduia orizonturile pătate de presiunea norilor ce ameninţă din nou cu prăbuşirea întregul cadru desprins dintr-un meridian prea tropic. Ploaia urma să gonească spre adâncuri păcatele acumulate de la ultima ploaie, mult prea recentă de altfel.
Urmând o astfel de teorie s-ar putea afirma că într-un asemnea context tropical păcatelor le era prohibită existenţa, şi totuşi nuanţele sunetelor sacadate de tristeţi indescifrabile căutau să-şi găsească un suflet pe care să-l cutremure, pe care să-l posede. Toate aceste sunete care nu au găsit calea spre uitare, purtau la limita tonurilor lor dorinţa pură de apartenenţă, de abandon şi inevitabil de contaminare a unei materii pe care s-o îmbete. Realizam că alcoolismul sunetelor atinsese cota de refuz pentru mine, dar fiind expusă unui asemenea proces cu caractere intens narcotice în repetate rânduri puteam fi deja considerata adictiv.

***

Trei orhidee primitive se ridicau pe vârfuri să fie în bătaia acordurilor, un trandafir solitar îşi acoperea spinii intimidat de inocenţa notelor emanate de atingerile tale, iar plangerile cerului se alăturaseră ritmic simfoniei.
Acordurile căpătaseră o complexitate care desconspira natura ta distinctă, iar mâinile ţi se mişcau atât de repede încât căpătau o aură decolorată pe margini – un păgân frumos parfumând aerul cu note demonic perfecte. Tristeţea lor răspâdea cenuşi ale flăcărilor ce mistuie esenţa ta glacială. Uşor aplecat asupra instrumentului sacru, făuritor de redempţiuni, privirea ta determina parcă unanim vibraţiile să-şi pulseze unda, iar ciocanele atent şlefuite ale căror izbiri generau scântei sonore, în loc să înmărmurească sub influenţa tandrelor apropieri de trăsăturile unui zeu imprevizibil, se agitau revelând omagiul perfect pentru frumuseţea sa.
Marmura braţelor sprijinea izbucniri tulburătoare, iar ochii tăi în care se oglindea amintirea nopţii, gravaţi de un creator prea talentat, susţineau arome sonore până la hotarul unde nu exista îngropare.
N-am auzit ploaia făgăduindu-ţi niciodată asemenea acompaniament iar ceaţa părea până nu demult indispusă să-şi ridice spectrele deasupra orchestratiei tale. Printre înghesuiala norilor mă aşteptam să văd în curând luna ce avea să-şi dedice toată lumina numai ţie.

***

Trupul meu pătruns de dureri incoştiente tremura în umbra vălului de sunete, iar lacrimi dese se reuneau cu picăturile de ploaie de parcă ar fi aşteptat dintotdeauna să izvorască acum în îmbrăţişări umede cu adevărata lor sursă. Ochii mei le împingeau rapid pentru că le răpeau concentrarea asupra ta, iar în secundele în care nu îţi priveam nemişcarea, îmi pierdeam sensul de a exista.
Nu puteam suporta presiunea unei alte frumuseţi ideale ce apasă pe rănile deja create, pe temeri răpite din obscuritatea minţii mele de alte perfecţiuni dezvoltate de multitudinea de zâmbete angelice, dureros de ireale, pe care ţi le-am contemplat de infinite ori.
Frumuseţea te izola chiar şi de mine, te cobora într-un rai în care eu cu imperfecţiunile mele nu aveam acces, nu puteam niciodată ajunge. Puteam doar să simt distranţa dintre noi sau să las sunetele să contrazică depărtările.
Mă mişcam involuntar spre tine, sperând că Morgana nu te va muta mai departe de mine, cu aceeaşi distanţă pe care o parcurgeam. Inima mi se oxidase, îmi simţeam frica în palme când te-am atins şi ţi-am recunoscut umerii tari sub degetele mele – doar te ştiu pe de rost.
Acordul s-a oprit într-un declin deloc abrupt, parcă stins sub atingerile mele, şi în locul îndoielilor existenţei tale perfecte s-au născut alte panici. De data asta nu ale mele.

***

Te-ai ridicat de pe taburetul clasic din faţa negrului pian sacru, acum mut, ce îşi găsea originile în pretenţiile Barocului, iar zâmbetul îţi surprinse ochii încălzindu-se în faţa inimii mele care uitase să mai bată.
Ploaia îşi împiedică apele să cadă, vântul îşi restrânse valurile uscate, cele trei orhidee îşi ţinură respiraţia. Intregul destin, conştiinţa universului apropiat suspina, reformulându-şi spaimele de a nu avea certitudinea că zeul palid şi rece îşi va relansa infinitul farmec curând.
Zâmbind, cu încă o expresie perfectă din colecţia ta, mulându-se pe acele trăsături ireal conturate, ai lăsat grădina sălbatică să se mistuie în aşteptări şi ofilire în faţa îmbrăţişării noastre.